Ninel Peia: Frica care ne ține în lanțuri și curajul care ne poate elibera!
Frica de necunoscut nu e o slăbiciune. E primul semn de inteligență.
E ceea ce-l face pe un copil să întrebe „De ce e cerul albastru?”, pe un senator să se întrebe „De ce se votează porcăria asta?”, iar pe un om liber să se întrebe „Cine decide pentru mine?”
De fapt, frica e cea care guvernează în tăcere România.
Nu frica de boală sau de sărăcie, cu astea ne-am obișnuit.
Ci frica aceea perfidă, de a pune întrebări, de a deranja, de a spune „nu” când ți se cere „da”.
Frica de necunoscut.
Frica de a fi om liber.
Și știți cine întreține povestea asta?
Politicienii cu față zâmbitoare și discursuri scrise în laboratoare ONG-iste sau grupuri ultrasecrete… din serviciile secrete, care promit totul și nu livrează nimic.
Jurnaliștii de casă, plătiți să ne arate breaking-news-uri cu scandaluri de doi lei și să evite subiectele care dor!
Și da, tehnologia care ne vinde iluzia că știm totul, dar de fapt nu mai știm nimic.
În Parlamentul României se votează lucruri care, în mod normal, ar scoate lumea în stradă.
Se votează legi făcute pentru interese obscure, pentru grupuri de putere, pentru afaceri mascate în haine legale.
Și nimeni nu spune nimic.
Iar când cineva ridică vocea, e etichetat drept „populist”, „excentric”, „anti-european”, „retrograd” sau „extremist”.
Orice, numai să nu fie ascultat!
De ce?
Pentru că e mai ușor să manipulezi o societate care se teme.
Care se teme de consecințe, de marginalizare, de pierderea locului de muncă, de procese, de dosare, de etichete.
Dar adevărul e că frica nu e dușmanul nostru.
E primul semn că mai existăm ca oameni liberi.
Că nu suntem complet anesteziați. Că încă mai avem reflexul de a pune întrebări.
Problema nu e frica în sine, ci ce facem cu ea.
Ne lăsăm conduși de ea sau o transformăm în curaj?
Curajul nu e să urli pe Facebook.
Nu e să postezi poze cu steaguri și citate motivaționale.
Curajul e să te ridici în picioare când ceilalți stau jos.
Să spui „asta e o prostie” când toți aplaudă.
Să votezi împotrivă când ți se cere să fii de acord.
Să spui adevărul, chiar dacă nu dă bine la sondaje.
O să vă spun pe șleau, nu toți politicienii din țara asta vă vor binele.
Nu toți sunt acolo ca să construiască școli, spitale și autostrăzi.
Mulți sunt acolo să-și aranjeze contracte, să-și protejeze interesele, să fie în tabăra „care trebuie” și să învârtă lucrurile astfel încât să iasă bine doar pentru ei.
O să vi se spună că e normal, că așa e politica.
Dar nu e!
E corupție!
E impostură!
E bătaie de joc!
E atentat la viitorul copiilor noștri!
Și în timp ce noi suntem ocupați cu seriale, scandaluri inventate, emisiuni despre nimic și știri despre pisici pierdute, România reală pierde teren.
Pierde resurse, pierde oameni, pierde valori.
Eu vă spun atât, infinitul nu se cucerește.
Nu e al nimănui.
E o lecție.
Se învață cu frică, umilință și curaj.
Cu onoare.
Cu respect pentru adevăr.
Și cât timp mai există oameni care să nu tacă, România încă are o șansă.
Asta nu e o teorie.
E realitate de senator, de om care a văzut pe viu cum funcționează lucrurile în Parlament, în Guvern, în culisele puterii.
Și care a ales să nu tacă!
Nu vă temeți de oameni.
Temeți-vă de ignoranță, de prostie agresivă, de orgoliul nemăsurat și de cei care vor să vă țină cuminți, săraci și proști, ca să nu mai puneți întrebări.
Libertatea nu e garantată. Se păstrează doar dacă o aperi în fiecare zi.
