România care doare: Violența domestică și indiferența care ucide
Florentina Anițoaie, psiholog clinician
Mii de copii se ascund sub masă, cu mânuțele peste urechi, în timp ce strigătele de ajutor și loviturile între părinți zguduie pereții casei. Mii de femei zâmbesc forțat în public, dar ascund vânătăi sub straturi groase de machiaj. Bărbati care tac, prinsi în rușinea de a recunoaște că sunt victime ale violentei. Acestea nu sunt doar povești. Sunt realități trăite zilnic în România.
În fiecare zi, aproape în fiecare oră, umbra întunecată a violenței domestice se așterne peste viețile unei părți importante din populație. Copilul care plânge în colțul unei camere închise, femeia care închide ochii să nu vadă pumnii ce o lovesc, bărbatul care suferă în tăcere, de rușine. Aceasta este realitatea brutală a unor sute de mii de români. Peste 130.000 de intervenții a avut politia în primele cinci luni ale acestui an. Fiecare intervenție, un strigăt, adesea ignorat, de ajutor, în speranța unei vieți normmale, fără violență. România se află pe locul al patrulea în Uniunea Europeană la rata violenței domestice, potrivit unui studiu Eurostat (2024). Dar aceste cifre sunt doar vârful aisbergului. Frica, rușinea și stigmatizarea ascund o realitate și mai sumbră, care ne-ar putea plasa chiar mai sus în acest clasament al durerii.
Dincolo de statistici, dincolo de rapoarte, se ascund vieți și destine frânte, tăceri imposibil de măsurat. Cazul Teodorei Marcu, tânăra de 23 de ani, însărcinată, ucisă de fostul partener, a zguduit România. A fost al 25-lea femicid din 2025 și a scos la lumină o rană mai veche: eșecul sistemului de a proteja victimele. O femeie a fost bătută cu brutalitate de fostul soț într-un magazin, o mamă a fost agresată de soț într-un parc, sub privirile copilului ei, care plângea neajutorat în leagăn, o femeie a fost ucisă cu lovituri de topor. Aceste povești nu sunt doar relatări, sunt vieți sfărâmate.
Realitatea crudă din spatele ușilor închise
În acest moment, undeva, o mamă, o soră, o prietenă este victima violenței domestice. O femeie care spală aceeași farfurie de trei ori, cu mâinile tremurânde, știind că după ce se termină vasele, vor începe pumnii. O mamă care se pune scut sub ploaia loviturilor unui soț alcoolic, pentru a-și proteja pruncii. O femeie care încearcă să fugă, dar este trasă înapoi în abisul violenței. În acest moment, o femeie bătută este respinsă de autorități, deoarece vânătăile sale sunt considerate doar rezultatul „unei neînțelegeri între soți”.
Doar în acest an, statisticile spun că peste 16.000 de femei au fost victime ale violenței domestice, iar peste 5.000 de ordine de protecție au fost emise. Însă violența nu este doar fizică. Multe femei suferă în tăcere sub povara abuzului psihologic sau economic. Umilirea, controlul și amenințările le erodează treptat demnitatea și libertatea. Violența împotriva femeilor este adânc înrădăcinată în structurile sociale și culturale ce perpetuează inegalitatea de gen și, astfel, un act individual într-un fenomen sistemic (Dobash & Dobash, 1979).
Creierul unei femei supuse abuzului cronic suferă modificări similare cu cele ale prizonierilor de război (Van der Kolk, 2014). Da, atât de puternică este trauma! Cortizolul reduce volumul hipocampului, afectând memoria, iar amigdala, centrul fricii, devine hiperactivă. Acesta este motivul pentru care multe victime „îngheață” atunci când încearcă să ceară ajutor. Este un răspuns neurologic, nu o slăbiciune. În relații abuzive, femeile intră într-un ciclu dureros de tensiune, explozie și reconciliere, care le învață neputința și izolarea. Ele pot dezvolta simptome similare PTSD (tulburare de stres post-traumatic), dificultăți decizionale și o profundă vinovăție (Walker, 1979). Violența domestică nu înseamnă doar lovituri, ci și un sistem de control psihologic ce izolează și anulează autonomia victimei (Stark, 2007), iar efectele sale persistă mult după încetarea abuzului.
Chiar acum, în timp ce curg aceste rânduri, un copil tremură la auzul pașilor unui părinte. A învățat cum arată violența înainte să învețe, poate, să vorbească. Știe că mâinile care ar trebui să îl mângâîe pot și să rănească, iar vocile care promit dragoste pot striga lucruri care fac răni mai adânci decât orice lovitură. Învață să-și țină respirația când părintele nervos vine acasă, să devină mic, invizibil, și să accepte o lume imprevizibilă, unde iubirea și durerea se amestecă, zidind un scut, dar și o închisoare. Undeva, chiar lângă tine, există un copil care aude acasă că este „prost”, „leneș” sau „nebun”, purtând rușinea aceea zi de zi în suflet. Un adolescent învață să-și închidă emoțiile într-un sertar unde nimeni nu le poate atinge, iar când durerea devine insuportabilă, o înăbușă cu alcool, droguri sau tăieturi pe brațe, comportamente extreme, pentru a simți că mai există ceva în afară de vidul din interior.
Copiii sunt cei mai vulnerabili. În primele cinci luni ale anului 2025, peste 10.000 de minori au primit sprijin pentru violență domestică. Dar statisticile nu reflectă dramele din spatele acestor cifre. Studiile de neuroimagistică arată că minorii expuși la violență au amigdala cu 20% mai mare decât media, în timp ce cortexul prefrontal, responsabil de controlul impulsurilor, rămâne subdezvoltat (Teicher et al., 2016). Când părintele ridică vocea, corpul copilului este, practic, inundat de cortizol. Un studiu longitudinal de la Harvard (2019) a demonstrat că expunerea repetată la astfel de stresori toxici poate reduce volumul hipocampului cu până la 10%, afectând memoria și capacitatea de învățare. Traumele din copilărie schimbă modul în care corpul procesează adrenalina, iar amintirile traumatice devin „imprimate” adânc în creier și…suflet (Schiller et al., 2020).
Violența nu este doar un eveniment bine delimitat în timp și spațiu, ci un limbaj învățat și purtat toată viața. Teoria învățării sociale (Bandura, 1977) arată cum acești copii riscă să devină agresori sau victime la maturitate. Ei au un risc crescut de probleme mintale și comportamentale pe termen lung (Felitti & Anda, 1998), iar creierul lor se orientează spre supraviețuire, nu spre învățare sau conexiune socială (Perry & Szalavitz, 2006). Acești copii pot învăța violența ca metodă de gestionare a conflictelor (Dodge et al., 2006).
Nici bărbații nu sunt imuni la violența domestică. Numai în acest an, 183 de bărbați au primit sprijin pentru violență domestică, dar numărul real este probabil mult mai mare. Stereotipurile de genul „bărbații nu plâng” și lipsa serviciilor dedicate, cum ar fi linii telefonice specializate, îi condamnă la tăcere. Abuzul emoțional, precum umilirea sau ostracizarea, le lasă răni adânci, invizibile, dar reale (Archer & Coyne, 2005).
O palmă rănește trupul, dar mai ales mintea și sufletul. Victimele își pierd simțul identității, se disociază, trăiesc cu vinovăție, rușine și traume ce se imprimă în corp, au deseori dureri cronice, tensiune în corp și reacții somatice (Herman, 1997). Copiii expuși violenței au un risc crescut de depresie, anxietate și tentative suicidare (Felitti & Anda, 1998). Femeile abuzate dezvoltă neputința învățată, un mecanism care le ține captive în cicluri dureroase de abuz ( Walker, 1979).
Violența scrie o istorie nevăzută a comunităților
Însă acest flagel nu se oprește la ușa casei unei victime. El pătrunde tăcut în comunități, se răspândește în tăcere dintr-o generație în alta, lăsând în urmă cicatrici adânci. Violența nu este doar un act izolat, consumat într-un colț de lume; ea sapă, zi după zi, în încrederea dintre oameni, în solidaritatea care ne leagă și așa fragil, în capacitatea de a clădi relații sănătoase. Iar traumele care nu sunt tratate nu dispar odată cu cei care le-au trăit, ci se transmit mai departe, nevindecate, și devin poveri moștenite, slăbind legăturile care țin laolaltă o societate (Alexander, 2004).
Violența sfâșie comunitățile în moduri pe care uneori nici nu le vedem. Subminează acel fir invizibil de încredere și cooperare, ceea ce sociologii numesc capital social, care dă coerență unei societăți (Putnam, 2000). Când oamenii trăiesc cu frica în suflet, se retrag în lumea lor interioară, în casa lor. Își închid ușile, își pierd curajul de a mai privi în ochi un vecin, o rudă, un prieten, se îndepărtează de viața socială. Și astfel, încet-încet, apar fisurile: alienare, tensiune, dezbinare (Kleber, 2019; Weisner, 2020). În acest climat, adolescenții sunt cei mai vulnerabili. Ei simt ruptura cel mai acut, uneori fără să aibă cuvintele necesare pentru a o numi.
Trauma nu este doar o durere tăcută, purtată în interior. Ea cuprinde cercul social, din interior spre exterior. La nivel personal se poate manifesta prin anxietate, depresie, tulburări de somn sau de reglare emoțională. La nivelul relațiilor se produc rupturi, se slăbește încrederea în oameni. În comunități scade coeziunea, alimentează polarizarea, iar solidaritatea, acel simț al apartenenței, se estompează. Iar la nivelul întregii societăți, trauma contribuie la accentuarea inegalităților și la destrămarea rețelelor de sprijin. Pentru cei care au trăit într-un mediu violent, lumea devine un loc nesigur, amenințător și această percepție prinde rădăcini, extinzându-se ca o umbră tăcută asupra întregii comunități (Weisner, 2020; Kleber, 2019).
Sănătatea mintală între neglijență și necesitate
Sănătatea mintală este un pilon esențial al echilibrului individual și al uniunii sociale, însă în multe țări, inclusiv în România, ea rămâne în umbră, o prioritate uitată, marcată de subfinanțare, stigmatizare și absența unei integrări reale în politicile publice. Această neglijență nu se limitează la suferința personală. Ea se răsfrânge în familii, în comunități, în economii, contribuind la creșterea violenței domestice, la destrămarea legăturilor sociale și la pierderi economice greu de recuperat.
În România, această criză invizibilă este persistentă. Numărul specialiștilor este insuficient, iar accesul la servicii psihologice, mai ales în mediul rural, rămâne extrem de limitat (Consiliul Economic și Social). Cei mai afectați sunt adolescenții. Aproximativ o treime dintre ei, cu vârste între 11 și 15 ani, spun că trăiesc frecvent stări de tristețe, iar aproape jumătate au avut cel puțin o dată gânduri de sinucidere (UNICEF, 2022). În lipsa sprijinului psihologic, în special în comunitățile defavorizate, aceste suferințe devin cronice, și acești copii sunt condamnați la izolare și tăcere.
La nivel mondial, subfinanțarea sănătății mintale are un impact economic colosal: aproximativ 390 de miliarde de dolari se pierd anual din cauza lipsei investițiilor în sănătatea mintală a tinerilor (UNICEF, 2021).
Acest dezinteres față de sănătatea psihica a societății nu adâncește doar suferința personală, ci contribuie la dezmembrarea comunităților și la accentuarea inegalităților. În mediile rurale și în rândul celor vulnerabili inaccesibilitatea serviciilor psihologice alimentează izolarea, polarizarea și sentimentul de abandon. Suferința unui om afectează, însă, prin absenteism, scăderea productivității și presiunea asupra sistemelor de justiție, sănătate și asistență socială, întreaga economie.
Înainte de pandemia de COVID, guvernele alocau mai puțin de 2% din bugetele lor naționale pentru sănătatea mintală și doar 1% din asistența internațională pentru sănătate era direcționată către acest domeniu (The Lancet Global Health, 2020). Depresia și anxietatea generează pierderi estimate la un trilion de dolari anual, deși fiecare dolar investit în sănătatea mintală aduce înapoi patru, prin creșterea productivității (OMS, 2020). În timpul pandemiei și după situația s-a agravat : 93% dintre țări au raportat întreruperi ale serviciilor de sănătate mintală, tocmai când cererea era mai mare ca oricând (OMS, 2020).
„Concordia civium murus urbium” (n.r. Armonia cetățenilor este zidul cetăților) este o expresie latină care subliniază importanța unității și armoniei între cetățeni pentru prosperitatea și reziliența unei comunități. Adevărata putere a unei societăți constă în solidaritatea membrilor săi, în capacitatea lor de a construi împreună un spațiu sigur din toate punctele de vedere. Succesul unei comunități depinde, în foarte mare parte, de coeziunea socială, de implicare și de grija reciprocă, inclusiv față de cei mai vulnerabili dintre noi.
Violența domestică nu este doar o dramă personală, ci o rană care slăbește întreaga comunitate, afectând echilibrul și armonia care ar trebui să stea la temelia ei. Desigur că nu există societăți perfecte, dar violența care se răspândește ca o cangrenă în societatea noastră nu trebuie acceptată în tăcere sau ascunsă în spatele ușilor închise. Tăcerea nu este niciodată o soluție, pentru ca ucide încet, dar sigur. Durerea nu este normalitate, ci o falie în zidul comunităților. Fiecare copil, fiecare femeie sau bărbat care trăiește în frică și suferință are nevoie de sprijin, de înțelegere și de o șansă reală la vindecare. Siguranța, respectul și iubirea nu sunt privilegii, ci drepturi fundamentale, ce trebuie apărate de întreaga comunitate. De mine, de tine, de noi toți!
Articol scris de Florentina Anițoaie, psiholog clinician, pentru FUTURE ECONOMY
