Future Economy: “Un exemplu de iubire față de poporul român” Drd. Mioara Iofciulescu, în dialog cu academicianul Nicolae Breban, reformatorul romanului românesc

EnglishFrenchGermanItalianPortugueseRomanianRussianSpanish

Future Economy: “Un exemplu de iubire față de poporul român”

Drd. Mioara Iofciulescu, în dialog cu academicianul Nicolae Breban,

reformatorul romanului românesc

V-ați născut la 1 februarie 1934, la Baia Mare, într-o familie cu zece generații de preoți. Bunicul Dvs., care s-a numit tot Nicolae Breban, a fost protopop unit în comuna Cicârlău din jud. Maramureș, unde a zidit o impozantă biserică și a fondat școala confesională română unită. Sunteți fiul lui Vasile Breban, preot de confesiune greco-catolică și al Olgăi Constanța Esthera Breban, născută Böhmler, ce provenea dintr-o familie de comercianți germani, emigrați din Alsacia. Ce amprentă și-au lăsat părinții și familia asupra Dumneavoastră?

Am fost un copil fericit, în primul rând pentru că îmi cunosc rădăcinile, pentru că am fost iubit de ambii părinți. Miracolul existenței mele a fost, decenii la rând, mama mea, fără de care nu aș fi avut atâta putere, atâta curățenie sufletească, cât mi-a insuflat ea din marea ei candoare și iubire față de mine.

Copilăria și tinerețea mi-au fost zbuciumate pentru că tata a fost arestat de jandarmii unguri când eu aveam doar 6 ani. În vremea aceea, Hitler le dăduse ungurilor partea de nord-vest a Transilvaniei, iar ocupația maghiară a forțat mulți funcționari să migreze spre Banat. Tata a refuzat să plece, ba mai mult chiar, spunea adesea că facem parte din neamul mândru românesc. Astfel de convingeri au dus la încarcerarea lui într-o închisoare din Oradea. A reușit să scape de acolo în iarna anului 1941 și, cu ajutorul unui mecanic de locomotivă care l-a ascuns în tenderul de cărbune, a ajuns la Turda. Mama a vândut în grabă tot ce avea și ne-am refugiat cu toții apoi la Lugoj, unde exista și o Episcopie Greco-Catolică unde tata s-a angajat ca funcționar, putând să slujească și în biserică.

Familia mea a luptat permanent pentru păstrarea latinității, pentru dobândirea libertății țăranului român și pentru demnitatea românilor transilvăneni. Sunt puțini cei care știu că în timpul ocupației austro-ungare, locuitorii români din Transilvania nu aveau dreptul la cetățenie, deci nu aveau dreptul să ocupe funcții în stat, în administrație, în armată. Pentru asta au luptat și biserica greco-catolică, dar și Școala Ardeleană, având convingerea că latinitatea este calea către civilizația de vârf a lumii.

Pentru mine, domnul Breban este un model, un om care a făcut o lucrare durabilă, un prieten adevărat, de un mare caracter, cu o dăruire absolută față de oameni și față de profesia sa, un exemplu de iubire față de poporul român, spunea academicianul Mircia Dumitrescu cu ocazia aniversării Dvs. din 1 februarie 2024, la Academia Română. De ce ați ales mereu România?

Cel mai mare dar pe care îl primim este însăși viața și singurul lucru care nu piere este credința în Dumnezeu. Am renunțat la mine, la familie, la avere și mi-am dedicat viața literaturii și crezurilor mele de nețărmurit. Prin mine curge sânge de român și, cât voi trăi, nu voi înceta să lupt pentru acest popor.

Deși am fost forțat de împrejurări să trăiesc în anumite perioade peste hotare, sufletul meu a fost mereu în România. Am ales întotdeauna România, deși Germania, o mare putere economică, o mare civilizație, mi-a oferit toate condițiile pentru a scrie, pentru a crea în libertate.

Noi, scriitorii, acceptăm riscurile vocației noastre, considerate țăcănite, în care nimic nu există, dar în care ceva există, și acest ceva este Dumnezeu. România este făcută pentru credință, pentru cultură și pentru agricultură. Îmi pare rău că eu nu voi mai putea face prea multe pentru noi, pentru România, dar în fiecare noapte țin un discurs poporului român în care îmi exprim convingerile.

În ciuda sistemului și a intereselor de partid, am reușit să public literatură adevărată în România, chiar și în comunism, cărți ce păreau scrise în Franța, nu sub influența sovietică.  Și am reușit să fac acest lucru pentru că am renunțat la tot, inclusiv la onoare…toți râdeau de mine, nici nu mă salutau.

Din cauza originii sociale blamate de către regimul comunist, ați fost exmatriculat din penultima clasă de liceu de la Lugoj, apoi de la Facultatea de Filosofie din București. Ați fost un autodidact și v-ați instruit mai mult în afara mediului universitar. Cum ați reușit să publicați lucrări monumentale, în ciuda adversității sistemului?

Eram mult mai liber decât colegii mei de generație înregimentați în acele abatoare care se chemau universitățile staliniste. Iar întâlnirea mea cu Nichita Stănescu, care mi-a fost camarad adevărat, a reprezentat al doilea miracol din viața mea, primul fiind mama. Nichita era magistrul eleganței și al rafinamentului. Cu o operă idealistă, nu angajată social, cum scriau autorii vremii, a fost atacat și admirat în același timp, iar acest balans între critică și elogiu a reprezentat gloria operei noastre.

Când am fost numit directorul Gazetei Literare, l-am luat pe Nichita Stănescu adjunctul meu. El era corector pe vremea aceea. Împreună am reușit să ne afirmăm datorită stilul nostru autentic, datorită literaturii necenzurate pentru care eram considerați nebuni. Dar eu nu am fost un om nebun, ci unul care nu și-a cunoscut interesul, care s-a lăsat condus doar de crezul lui literar, care nu și-a trădat profesiunea pentru nimic în lume. Primii ani ai lui Nicolae Ceaușescu, până prin 1971, au fost mai liniștiți. După aceea lucrurile s-au schimbat foarte mult, în rău. Îmi dăduse vilă, mașini, bani mulți, conducerea celei mai mari reviste literare, loc în conducerea partidului, ca să mă poată controla. Dar eu am renunțat la tot!

Alături de Nichita am creat grupul anilor 1960, unde am anunțat deviza noastră, intitulată autonomia esteticului, de care au râs mulți, și încă mai râd pentru că nu înțeleg ce înseamnă acest concept. Ei consideră că este o literatură făcută în Turnul de Fildeș, o ruptură de viața reală, fără să își dea seama că noi trăim în mai multe realități, pentru că nu poate exista una singură. Noi, scriitorii, trăim adesea într-o altă lume, numită fantezie, care devine reală. Autonomia esteticului a fost ideea lui Manolescu, adusă din post modernismul german, pe care eu și Nichita am îmbrățișat-o și pe care am construit valoare prin cărțile noastre în care nu a pătruns niciun fel de influență, nici din partea politicului, nici din partea bisericii, nici din partea altor medii. Artele, literatura și știința nu trebuie să accepte niciun fel de ingerință.

Zaharia Stancu mi-a propus sa înființez editura scriitorilor, și am reușit să fac acest lucru, în ciuda piedicilor și obiectivelor sistemului, pentru a susține scriitorii români. Am luptat pentru libertate, pentru apărarea valorilor fundamentale și a tradițiilor.

Sunteți membru corespondent al Academiei Române din anul 1997 și membru titular din anul 2009, romancier, eseist, poet, dramaturg și publicist, cu o activitate prolifică în literatura română, dovadă fiind cele peste 50 de volume publicate de-a lungul vieții. Aveți, de asemenea, o contribuție semnificativă în literatură prin elementele de noutate pe care le-ați adus romanului românesc. Care a fost parcursul Dvs. literar?

În 1961, am reușit să public schițe și nuvele în Gazeta Literară, la îndemnul lui Nichita Stănescu. Era moda schițelor, pentru că erau mai ușor de aprobat de către sistem. Pe atunci exista doar Editura de Stat pentru Literatură și Artă – ESPLA. O singură editură, așadar, și sute de tineri care doreau să publice.

În perioada 1965-1967, pe malul Timișului, în casa bunicii mele, am scris trei romane consecutive. Cu primul roman, Francisca, am luat premiul  „Ion Creangă”  al Academiei Române. Cu al doilea roman, Animale Bolnave, am luat Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor, în 1968, decretat de critică „an al romanului”, devansându-l pe Marin Preda care era un autor foarte cunoscut deja la vremea aceea. Astfel a apărut scriitorul Nicolae Breban.

În 1977, după mai multe amânări și refuzuri datorate cenzurii comuniste, Editura Junimea din Iași a publicat Bunavestire, roman pe care l-am scris între anii 1972-1974 și despre care Nicolae Manolescu a spus ca este „excepțional, scris cu vervă, sarcastic, grotesc, stilistic inepuizabil și original”, și pentru care am primit  Premiul Uniunii Scriitorilor.

M-am refugiat într-un loc curat în care am vrut să creez romanul așa cum îl percepeam eu, o mare construcție epică, cel mai dificil gen literar. Noi, românii, nu am avut cultura marilor construcții, nu eram obișnuiți cu opere de mari dimensiuni. Toți îmi spuneau să nu mai scriu opere atât de mari ca nu se vor publica. Dar nu am cedat și în felul acesta romanul meu și-a arătat puterea. Viața mea a reprezentat împlinirea unui destin în istoria romanului românesc. Chiar de m-aș fi născut într-o altă perioadă, tot așa aș fi scris.

Bunavestire se numără printre primele zece romane românești ale secolului XX, conform unei anchete literare inițiate de revista “Observator cultural”. Criticul literar Eugen Negrici spunea despre această operă că “este un punct de hotar în evoluția romanului românesc ce a spulberat fundamentele realismului tradițional, întrucât a produs dovada că romanul poate ființa și fără preceptele constrângătoare ale verosimilului, fără respectul paralizant pentru determinări, cauzalități și motivații socio-psihologice. Romanul Bunavestire a fost incriminat în plenara Comitetului Central chiar de către Nicolae Ceaușescu. Cu ce i-ați deranjat?

În primul rând, voi continua să vă răspund cu observațiile aceluiași critic literar, Eugen Negrici, care spune că prin ignorarea regulilor scriiturii românești și prin anularea distincțiilor autor-narator, narator-personaj, autor-personaj, Bunavestire reprezintă și o revoluție în plan stilistic. Dovedind că omul e o ființă imprevizibilă, integral ambiguă și de necuprins în statistici, formule și tipologii, Nicolae Breban și-a demonstrat totala lui incompatibilitate cu regimul comunist”.

În al doilea rând, i-am deranjat cu abnegația mea, care a stârnit invidia și atacurile colegilor de breaslă. Bunavestire este un roman pe care nici chiar francezii nu l-au acceptat, deoarece preia o parte a filosofiei, istoriei și psihologiei, cu cele mai complexe personaje, o structură complet diferită de romanul balzacian.

Importanța acestei opere este surprinsă și de Daniel Cristea Enache într-un articol publicat în revista Contemporanul. Ideea Europenă în care spune că „Bunavestire este unul dintre marile romane ale literaturii române, care, în timp, n-a căpătat niciun rid, putând vorbi, fără a exagera, despre lateralitatea și atemporalitatea capodoperei”.

„Tot ceea ce a scris este original. Se vede creația, capacitatea sa de a surprinde cu ușurință fenomene din viața reală, de a reprezenta adevărul într-o formă succintă și foarte clară. Este un creator, un om care a impus respect prin tot ce a scris, care a reușit să demonstreze că lumea este schimbătoare. Este unic, un scriitor de mare talent și mare har, care și-a lăsat amprenta asupra literaturii române, care a impus un anumit suflu, un anumit mod de a gândi și de a scrie, fiind apreciat deopotrivă, atât de prieteni, cât și de dușmani, pentru creația deosebită pe care o are”, spunea despre Dvs. academicianul Ioan Dumitrache, Secretar General al Academiei Române. A fost opera Dumneavoastră într-adevăr înțeleasă?

Cărțile mele sunt greu de digerat, greu de înțeles,  pentru că nu mi-am ales maeștri romani. Modelele mele sunt Thomas Mann, Dostoievski, Nietzsche. Cred că generațiile viitoare vor avea mai mult curaj și nu vor mai fi speriați de mine. Pe mulți i-am speriat și continui să-i sperii cu stilul meu de a scrie autentic, cu nebunia de nu mă lăsa controlat. Mulți mă invidiază pentru ceea ce am realizat, pentru opera mea valoroasă, recunoscută la cel mai înalt nivel. În zilele noastre, când spunem că trăim într-un regim liber, cărțile mele sunt interzise în anumite librării, datorită acestei invidii, al acestei răutăți declanșate de nesiguranță, de lipsa de încredere în talentul propriu al anumitor colegi scriitori.

Încă din tinerețe am suspectat prezentul și le spuneam anumitor prieteni, cum au fost Nichita Stănescu sau George Călinescu, să nu se lase păcăliți de elogiul și de scufundarea enormă a lumii în prezent, pentru că prezentul nu conține valori. Maestrul meu, Friederich Nietzsche, cu care trăiesc și de la care mă hrănesc de decenii întregi, vorbește mereu despre trecut.

Trecutul înseamnă tradiție, o tradiție pe care nu o mai amintește nimeni în zilele noastre, dar noi ne-am născut din tradiție, din ideea fastuoasă și splendidă a părinților și a strămoșilor noștri de a crede în originile lor românești, în forța celor trei provincii – Moldova, Transilvania și Țara Românească. Pentru că ne uităm tradițiile și valorile, observăm că acest curent numit modernitate nu creează valori. Secolul XX a fost mai murdar și mai grav decât a fost evul mediu din cauza acestor curente ticăloase, fascism, nazism și bolșevism, pe care am fost nevoiți să le trăim. În 1990 am pus bazele revistei Contemporanul. Ideea europeană, din dorința de a promova criteriile valorii,  după o jumătate de secol de ură contra valorii.

“În peisajul literaturii române, cu numeroși scriitori de nișă, atenți, prea atenți la mișcările imprevizibile ale modei și la cerințele pieței, preocupați doar de efectul imediat al cărților lor, Nicolae Breban e o prezență stingheritoare. El se arată a fi un călăreț singuratic cu ochii ațintiți la himera marii literaturi. Breban aparține speciei rarisime a celor care înfruntă, transfigurați de o nobilă sminteală, ridicolul și neîncrederea, în numele unui ideal artistic inconfundabil: acela de a pătrunde în tărâmul necunoscut al ființei”, scrie același Eugen Negrici în prefața ultimei ediții a romanului Bunavestire. Mai aveți visuri neîmplinite?

Mi-am împlinit visuri pe care nici nu știam că le am. Nici la romanul Bunavestire nu am îndrăznit să visez, dar am reuși să-l creez. În tinerețe, cu Nichita Stănescu, râdeam de faptul că am idei puține și fixe. Am acum aceleași idei pe care le aveam și la douăzeci de ani. Cred că această statornicie ideologică este o valoare fundamentală, mai ales în aceste vremuri în care trăim iluzia schimbării și a progresului.

Închei cu versurile lui Tudor Arghezi, din poezia Inscripție pe ușa poetului:

„Într-o viață de-o durată
Ai murit de patru ori
De aceea n-ai să mori
Înc-o dată niciodată.”

 

Interviu realizat de Mioara Iofciulescu, contributor Ziarul News.

 

 

 

 

 

 

Interviu publicat in Future Economy, prin Agentia ZN PR & EVENTS.

Future Economy

Future Economy nu îşi asumă responsabilitatea pentru informaţiile primite şi publicate pe site-ul public. Responsabilitatea conţinutului aparţine exclusiv emitentului comunicatului de presă.

Future Economy nu poate fi trasă la răspundere pentru informaţii false transmise de către beneficiarii comunicatelor/anunturilor de presă.

Future Economyîşi rezervă dreptul de a nu publica comunicatele de presă care conţin exprimări necorespunzatoare sau acuzaţii si încălcări ale drepturilor altor persoane, garantate de Constituţia României.

Conținutul website-ului www.futureeconomy.ro este destinat informării publice. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website. Utilizarea secţiunii Comentarii reprezintă acordul dumneavoastră de a respecta termenii şi condiţiile Future Economy în ceea ce priveşte publicarea comentariilor pe futureeconomy.ro

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vrei mereu cele mai actuale informatii?